#77-78 august 2023,  METATEXT,  Tulcea literar-culturală

GHEORGHE ȘEITAN ‒ Comentarii. Un roman despre condiția artistului de geniu: „Fata cu ochii de lună” (Diana Dobrița Bîlea)

Recentul roman al prozatoarei Diana Dobrița Bilea (Fata cu ochii de lună, Ed. Junimea, 2023) aduce în prim-plan teme majore precum raportul dintre artist și creația sa, sacrificiul de sine în artă, legătura dintre orbirea fizică și supravedere, sensul și scopul creației artistice, alchimia interioară, tainele inimii, iubirea în toată complexitatea și variațiile sale, eternul și frumosul sentiment al prieteniei și încă alte teme care nu sunt noi, ci dimpotrivă, unele dintre ele sunt considerate chiar clasice, dar modul de abordare, felul în care sunt expuse și mai ales rezolvările găsite de autoare sunt cu totul inedite.

La modul general vorbind, cartea are două planuri de lectură: primul este literar, iar al doilea, simbolic și alegoric, cele două fețe contopindu-se într-un tot narativ omogen, fiecare cititor având astfel posibilitatea să aleagă modalitatea de receptare a epicii, potrivit gustului, dar mai ales nivelului de așteptare și, nu în ultimul rând, celui de pregătire.

„Fata cu ochii de lună” are ca centru al acțiunii povestea pictorului Augus- tin îndrăgostit de tânăra Roza Ventura – o dunăreancă frumoasă și sursă de inspirație pentru visata operă perfectă – lucrarea numită Domnișoara Wind Rose. Plecat la schi, artistul este prins într-o avalanșă și rămâne orb și fără o parte a antebrațelor. Aflat în imposibilitatea de a mai crea, trăiește un moment crucial când încearcă să se sinucidă, dar nu reușește. Orb și cu proteze cu simț tactil, pipăind și cu obrajii și fruntea, începe să sculpteze până ajunge să lucreze la Domnișoara Wind Rose. Trăiește febra creației, iar chinurile sale devin din ce în ce mai acute când înțelege că e greu să surprindă mis- terul adevăratei Wind Rose. Îi reușește o lucrare remarcabilă, dar simte că lipsește ceva pentru ca aceasta să fie o operă desăvârșită. Pleacă în Peru la șamanii shippibo, unde are experiențe inedite, se reechilibrează interior și i se revelează ceea ce îi lipsește Domnișoarei Wind Rose: anumite culori și nuanțe inefabile pe care le vede cu ochii minții. Spre disperarea părinților și a celorlalte persoane din preajma sa, Augustin hotărăște să-și doneze inima unui pictor – bolnav cardiac aflat în așteptarea unui transplant. Dramatismul atinge cote maxime în momentul când, aflat pe drumul către intervenția chi- rurgicală fatidică, primește vestea că primitorului ales i se transplantează deja altă inimă, iar el însuși are un accident auto mortal. Destinul face ca inima sa să ajungă în corpul unui tânăr contabil, Felician, care suferă astfel nu doar un transfer de organ vital, ci și un transfer de personalitate, căpătând reale calități artistice. În joc intră și părinții lui Augustin, Roza Ventura și pictorul Petre, care-l ajută și astfel Domnișoara Wind Rose se desăvârșește ca o capodoperă, prezentă în mai multe expoziții de talie națională și mondială. Acțiunea nu se oprește aici, căci râvnită de mulți, sculptura va fi furată pen- tru a ajunge în posesia unui colecționar particular din Japonia sub un nume schimbat, The Moon-eyed girls (Fata cu ochii de lună) și cu autor necunoscut. Finalul romanului o găsește pe Fata cu ochii de lună stând alături de Venus din Milo, la Muzeul Luvru.

Acesta este rezumatul poveștii Fetei cu ochii de lună, un roman care sub aspect literar are tot ceea ce îi trebuie unei lecturi de calitate: personaje memorabile, spiritualitate, dragoste, intrigă, mister, geografii exotice, suspans și multe altele necesare pentru a ține treaz cititorul. De reținut, personajul feminin principal, Roza Ventura, care inspiră și devine „motorul creației ar- tistice”, un fel de știma apelor, construit cu mijloace moderne ale scriiturii, în care se îmbină elementele reale cu cele de basm, o dunăreancă înfrățită cu apele și codrii de plopi împărățind peste un peisaj care nouă, dobrogenilor, ne este atât de familiar. Să mai menționăm că scenele de amor dintre Roza și pictorul Augustin nu lipsesc, dar ele sunt prezentate cu delicatețe și cu bun simț (cititorii s-au cam săturat de vulgaritățile deșănțate ale unui pretins curent înnoitor în proza actuală și care de cele mai multe ori trădează lipsa de talent scriitoricesc).

Însă așa cum am menționat la început, epica acestuia oferă posibilitatea unei a doua citiri, partea ascunsă și cea mai profundă a cărții constând dintr-o sumă de alegorii și simboluri ce se articulează coerent și care urmăresc ca o umbră întregul fir al poveștii la care urmează să ne referim.

Pictorul constănțean Augustin constituie arhetipul creatorului obișnuit care trebuie să orbească și să moară pentru a renaște ca artist de geniu. Orbul „este acela care ignoră aparențele înșelătoare ale lumii, având astfel privilegiul de a-i cunoaște realitatea secretă, profundă, la care nu au acces muritorii de rând” (v. J. Chevalier-A.Gheerbrant, Dicționar de simboluri, cu- vântul „orb”). Chestiunea a fost discutată de la Homer încoace, cântărețul orb, autorul genialelor epopei eline cu o influență decisivă asupra întregii culturi a antichității, însă legătura dintre orbirea fizică în cazul unui artist și trecerea într-un plan superior a creației acestuia rămâne în continuare un mister de dezlegat. Unul dintre răspunsuri la întrebările ce se pun se află în faptul că orbirea facilitează prezența revelației divine care dictează opera sau, după cum chiar Augustin spune la un moment dat, „lucrarea aparține lui Dumnezeu”. Doar renunțând la vederea obișnuită artistul poate să vadă cu ochii minții; este un fenomen, numit în literatura ezoterică paranormal, trăit în carte nu doar de Augustin, ci și de substituția sa, Felician ‒ personajul care primește inima artistului decedat în accidentul auto, care aude (și vede) printr-un astfel de mecanism al supravederii. Ca o paranteză, în mistica indiană străveche termenul care exprimă revelația divină se numește „sruti” (a auzi, ceea ce se aude), pentru că Dumnezeu comunică cu creațiile geniale, cum ar fi Vedele ori Miorița, prin sunete, or este știut că orbii sunt nevoiți să-și ascută simțul auzului; a se observa că toate statuile reprezentându-l pe Buddha au urechile lungi pentru că astfel buddhistul aude plânsul lumii.

Există în carte o secvență memorabilă, aceea în care Augustin, hotărât să meargă pe calea extincției fizice pentru a renaște într-un plan superior, îngroapă într-o insulă pustie o amuletă care-l reprezintă, un fetiș am putea spune. Momentul pare a fi desprins din ritualul indian samnyasa când adeptul religios (în cazul de față artistul ca prototip) iese din lume și pleacă în pelerinaj fără de țintă pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Este, în plan simbolic, călă- toria pe care o începe un jivan-mukta când renunțătorul realizează un ritual al propriei sale morți, abandonează de bună voie averea, familia și orice îl leagă de societate și merge să se contopească cu Absolutul. Pe de altă parte, Augustin are o viziune, la început teoretică, asupra alchimiei creației în sine, când se vede în ipostaza Meșterului Manole dispus să se autoimoleze, ceea ce ar echivala cu îndumnezeirea sa ca om și artist, pentru ca pe parcursul acțiunii să trăiască cu adevărat această stare a firii.

Însă epica romanului „Fata cu ochii de lună” conduce la alte rezolvări – printr-o operație de transplant, inima artistului orb (Augustin) ajunge în trupul unui tânăr contabil (Felician) care se transformă dintr-un simplu înregistrator și prelucrător de date într-un artist creator autentic. Se deschide astfel o altă cale de discuții asupra tainelor inimii, care este una în primul rând de ordin științific, chestiune nelămurită încă de savanții lumii. Unde se află sediul gândirii și al simțirii? În cap, în inimă, în burtă? Sunt întrebări pe care cititorul nu are cum să nu și le pună, cu folos propriu și adăugând un plus de valoare cărții.

În roman au loc mai multe prefaceri, este o adevărată dinamică a caracte- relor. O sarabandă a transformărilor susține ca într-un creuzet alchimic lectura de la un capăt la altul: Augustin, dintr-un om obișnuit devine un infirm, dintr-un artist banal – unul de geniu; o inimă migrează într-un alt corp fizic și trans- mite semnale din astral; Roza Ventura, dintr-o fată sălbatică, devine mamă; contabilul Felician se transformă în artist capabil să finalizeze o capodoperă; tatăl artistului, Constantin Manu, prosper om de afaceri, inițial un ignorant în materie de artă, devine conștient de valoarea lucrărilor fiului său și-l susține; până și Domnișoara Wind Rose se transformă în The Moon-eyed girl. Sigur, se pot face diferite interpretări la simbolul Rozei Vânturilor și chiar s-au făcut, el reprezentând diferite funcții în navigație, arhitectură, spiritualitate, politică. Dincolo de toate, Wind Rose este o adiere, o briză cerească ce inspiră un creator care și-a retras simțurile obișnuite de la obiectele lor, pentru a avea acces la un portal de trecere către lumea geniilor.

Peste toate, iubirea dintre cele două polarități simbolice, bărbat și femeie – Augustin și Roza, iubirea maternă necondiționată, prietenia dintre artist și pictorul Petre în buna tradiție istratiană, plimbarea cititorului prin exotismul spiritual peruan – toate sunt motive și scene memorabile care se articulează și susțin interesul cititorului. Cartea are reale virtuți dramatice și cinematografice.

Romanul Fata cu ochii de lună este o carte despre secretul parfumului care emană de la un creator atins de aripa geniului – pictor, sculptor, scriitor, muzician, dansator, arhitect etc., adică toți cei cuprinși în hora muzelor. Într-un anume fel, și acest gen de romane, ca și capodopera sculpturală Domnișoara Wind Rose sunt făcute în intenția lor originală, după cum și autoarea precizează în paragraful final, „Să hrănească înfometatul Suflet al Lumii”, tot mai flămând de adevăr și frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *