#76 aprilie 2023,  Comentarii,  METATEXT

TITI DAMIAN ‒ Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia

Cu mult timp în urmă, atunci când îi analizam volumul „Călător prin Valea Plângerii” aveam să observ un element al scrisului său care i-a rămas o constantă, și anume talentul de povestitor, un povestitor înnăscut. Atunci notam, ca presupunere, acum reiau ideea, ca certitudine: „La naştere, Dumnezeu lasă câte o picătură de dumnezeire din măreţia sa creatoare fiecărui individ, dar îl lasă pe el să şi-o descopere şi să şi-o pună în valoare. Aşa apar din furnicarul omenirii inventatorii (de la roată, hârtie, praf de puşcă, până la GPS), şi creatorii de artă, fie el sculptorul Gânditorului de la Hamangia, arhitectul Piramidelor, al Zidului Chinezesc sau al Turnului Eiffel din Paris – dar să luăm şi câteva repere din alte arte, precum Luciano Pavarotti, Michelangelo, Dostoievski, Brâncuşi, Sadoveanu etc.

Un adevărat creator de artă stoarce cât mai mult această picătură, până ajunge la epuizare. Atunci ţâşneşte din noianul anonimilor marele sculptor, marele pictor, marele muzician, marele dirijor, marele prozator, marele poet, marele actor, marele dansator, marele povestitor.”

Acesta este cazul şi lui Tudor Cicu, scriitor buzoian, dar cu rădăcinile în misterioasele şi fascinantele stepe ale Dobrogei, satul Tătaru, comuna Comana, având corzile vibrânde ale sufletului frământate de neostenitele valuri ale mării, după cum ne-o spune chiar în primul volum al său de poezie, „Cu marea în suflet” (2005) și în romanul „Iarba de mare” (2006). Harnicul și talentatul scriitor de atunci a îmbogățit până acum literatura română cu șase romane, cinci volume de povestiri, opt de poezii, trei volume de cronici literare, și-a remodelat talentul cu trei volume de eseuri, devenind membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Dobrogea, primind numeroase premii literare, acumulând totodată și un bagaj impresionant de referințe critice.

Noul său roman, Pierduți prin Siberia (Editura Editgraph, Buzău, 2022, 262 p.), în opinia mea, este pe cale să se ridice cu mult deasupra tuturor operelor sale de până acum, ba chiar și a multora din literatura română contemporană, dacă avem în vedere, în primul rând, problematica, puțin abordată – avatarurile soldatului român în al Doilea Război Mondial, în Războiul din Răsărit ‒, dar și prin stilul său inconfundabil, de povestitor cu vocația tragicului.

Structural, romanul este clasic, cuprinzând un cuvânt introductiv, în loc de prolog, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia, apoi 20 de capitole cu titluri sugestive, între care sunt intercalate și alte 9 capitole, intitulate Jurnal de front, având mențiunea datelor (ziua, luna, anul), de fapt scrisori netrimise acasă de către un veteran de război, fost ofițer al armatei române, și se încheie cu un Epilog lămuritor pentru cititor. Romanul are însă, după cum voi dovedi, și multe dintre atributele modernității, cum ar fi povestirea la persoana I alter- nând cu persoana a III-a, tehnica gide-iană a jurnalului, tehnica povestirii în povestire, inserția de citate și maxime din opere celebre, răsturnări proustiene de timp, scurte, emoționante și penetrante eseuri pe teme politice, sociale și economice.

Cuvântul înainte, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia are menirea de a-l pregăti pe cititor asupra avatarurilor soldaților români prin Siberia, după dezastrul de la Stalingrad din friguroasa iarnă rusească a anului 1943.

Autorul, așa cum îi este obiceiul de mare povestaș, chiar din prima frază – o frază cheie a întregului volum – se adresează unui ascultător imaginar, prevenindu-l asupra grozăviilor ce aveau să fie povestite: Când veți asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea unui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnoura cu păsări și gânduri și peste sufletele noastre, așa cum a rămas și sufletul meu, cu mâna întinsă asupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde să înceapă a se rosti.

Povestea romanului a început în momentul când autorul urmărea o emi- siune la un post de televiziune din Buzău, unde colonelul Costea P. Duminică depăna povestea adevărată trăită pe frontul sovietic, cam pe la vârsta de 20 de ani. Bătrânul citea din când în când dintr-un jurnal de vreo șapte-opt pagini, atât de dense în întâmplări, cât într-un roman de Ilya Ehrenburg: Să fii luat prizonier, săltat dintr-o dată (sub minus 30 de grade) din acele tranșee ostile, ale iernii anului 1943, să-ți urmezi dușmanul în persoana unui singur ostaș, el, înainte, restul prizonierilor… Unde să fugi? Eram flămânzi, nu cunoșteam locurile, acel ostaș era singura noastră șansă de a rămâne în viață… Bătrânul se plângea acolo de ingratitudinea societății: După o noapte de umilință, după un braț de coceni dinainte, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazul în jug?

Primul capitol se intitulează O seară în care bântuie niște stafii, în care, cele povestite de bătrân în emisiune au un ecou formidabil în conștiința scriitorului care, în timp ce citea cartea lui Soljenițîn, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, aude noaptea târziu bătăile clopotelor de la biserica „Trei îngeri”. Este un mo- ment cheie al cărții, căci scriitorul are inspirația ca înainte să înceapă povestea adevărată a soldatului – prizonier de război la ruși, să realizeze o incursiune în fantastic. Se duce apoi să-l caute pe bătrânul Costea P. Duminică, colonel și veteran de război. Și-a declinat scopul vizitei, apoi, savurând împreună licoarea unui pahar de vin, a ascultat povestea bătrânului sub coroana unui cireș bătrân din curtea veteranului.

Capitolul următor se intitulează Umbra unui fiu de torționar la orizont și folosește tehnica povestirii în povestire. Este povestea trecerii lui Costea P. Duminică prin penitenciarul de la Râmnicu Sărat, trimis nevinovat de torționarul Molitvă. Este o apariție halucinantă, în vis, căci bătrânul rămăsese cu vedenii, dar vedenia îi apare ca procuror la alegeri care-i cere o declarație pe propria răspundere și cu jurământ pe Biblie că nu a votat și pe altă listă. De fapt, era fiul torționarului, apărându-i ca un strigoi. Capitolul se încheie cu o propoziție- aluzie izvorâtă din adâncul obsesiei lui Duminică, în timp ce se adresează unui porc prin curte: „Intră, mă, și tu înăuntru, la coteață, că acum te ia și pe tine cu duba!”. Amintirile despre izolarea din penitenciar încă nu-l părăsiseră.

Capitolul al III-lea se numește Secretul lui Costea P. Duminică. Debutul are ca fundament o descriere, punct de plecare pentru o o narațiune care să zguduie conștiințe: Când a revenit cu cana de vin, deasupra casei apă- ruseră câțiva nori învolburați și o rafală de vânt se iscă din senin făcând să se îndoaie trunchiurile a doi salcâmi din gardul de la drum, iar în cireșul de deasupra mea începu a zurui frunzele. O barză își strânse picioarele sub ea și lovind din aripi se desprinse dintr-un cuib înfășurat ca un turban turcesc în vârful unui stâlp al rețelei electrice stradale… Bătrânul Costea își ridică și el privirea spre coama rotată a cireșului, părând a citi niște semne misterioase printre ramurile sale. Revenise la condiția lui de țăran: „N-are să plouă, mi-a declarat el sigur pe sine”. Apoi dintr-o dată își aduce aminte că va dezvălui secretul său: povestea romantică, am zice noi, a tinereții sale, elev la Școala de Subofițeri de la Câmpina și viața trăită la fierăria boierului Argintaru până în momentul în care se îndrăgostește de frumoasa Elenuța, cu care fuge în lume.

Subiectul capitolului al patrulea este prevestit parcă din titlu: Noaptea m-am visat Ivan Denisovici. De fapt, este un eseu al autorului despre destin. Aici descoperim un portret moral al bătrânului, de o mare puritate și profunzime, asemănător cu acela al lui Ivan Denisovici, care se suprapune subtil peste biografia bătrânului: Masca purtată în toată această istorisire era dezamăgi- rea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul lui, care de nici un fel nu arăta că ar putea purta amprenta celor 90 de ani trecuți, apărea expresia unei ulcerări ce nu ținea doar de moment. Povestise despre viața în penitenciar și episodul evadării care dezvăluie talentul de narator intrat perfect în pielea personajului. Capitolul se încheie cu o invocație-revoltă a autorului la adresa nemerniciei, nimicniciei și a ingratitudinii din jur: Doamne, Dumne- zeule, chiar nu putem să dăm jos de pe chip masca umilinței, a indiferenței? Să fie așteptarea și neputința noastră singura formă de protest a unei națiuni îndobitocite? Cum de am ajuns aici, Doamne, Dumnezeule?

În timp ce povestește, autorul intercalează, în scurte, dense și penetrante eseuri gândurile despre destinul personajului său și al țării, în capitolele al V-lea și al VI-lea, dar și întâmplări și portrete ale unor deținuți din penitenciar, cum este portretul lui Ghiță Ursu, un camarad de celulă fascinant, Dumitru Rizea și Dinu Gâlicel. Punctul culminant al acestor episoade din penitenciar, care înseamnă muncă forțată, foame, umilință, frig, moarte, dar și solidaritate și speranță, îl reprezintă evadarea. Era ca un vis planul de evadare pe care-l face Dinu Gâlicel: Ceața asta e o mană cerească. Îl de Sus ne-a trimis-o. Uite cum facem: peste trei patru ore se schimbă gardienii între ei și schimbul are loc la ghereta aia, o vezi? Atunci e momentul, pricepi? Ei bine, tinerelul acesta cu cizmele lui mari, tocmai potrivit să se deplaseze mai încet, nu trebuie să stea cocoțat veșnic în căruța lui. La semnalul meu, să te prefaci că urinezi după o roată de la car. Întârzii cât poți. La momentul potrivit, am să-mi scap piciorul sub un bolovan și cer ajutorul tinerelului. În timpul acesta, te strecori și desfaci șleaurile de la cai. Eu am să urmăresc cu coada ochiului și să mă jelesc întruna. Apoi un pumn sub bărbie, urmat de un brânci inofensiv. Tu arunci hamurile pe gâtul cailor, încălecăm, fuga spre pădure. Până s-o prinde gardianul cel nou… Și plecăm în Dobrogea, la mine la Cerchezu. De acolo, la un neam al meu, la Bazargicul bulgăresc. Ceva mai jos și portretele celor doi fugari, văzuți din perspectiva personajului devenit narator: După două ceasuri, Dinu s-a întors cu niște țoale și o colivă împachetată într-un calendar ortodox și câțiva colaci bine rumeniți. Le luase dintr-o biserică intrând pe un geam întredeschis. Pe înserat, cu caii bine odihniți am încălecat și din nou la drum lung. Rețin, ca pe niște umbre vagi, doi inși fugari mergând alături prin pădure, în tăcere. Salcâmii și pinii vuiau deasupra capetelor, și vuietul lor semăna cu al unor ape curgând departe. Două umbre care-și vorbeau puțin și în șoaptă. Cine le-ar fi întâlnit în cale nu i-ar fi deosebit unul de celălalt. Două arătări înfofolite în țoale ude și zdrențuite, trecând peste râpi, izbindu-se de crengile uscate ale arbuștilor. Unul era trist și gânditor, celălalt era încântat. Costea P. Duminică povestea, iar scriitorul trăia în vis cele povestite: Înainte de a mă trezi din acel vis tare ciudat, am auzit vorbe dezlânate în apropierea mea și, cum m-am trezit, printre crengile cireșului de deasupra mea strălucea soarele Apoi cei doi fugari s-au despărțit. Costea trebuia să fie prezent la Școala de Subofițeri de la Câmpina. Nu mai aveau timp să-l caute, nu fusese acuzat, nu fusese judecat, nu fusese condamnat. Printr-un ordin al regelui, după niciun trimestru, au fost făcuți sublocotenenți și trimiși pe front, în plin februarie al lui 1942. Aici, destăinuiește autorul, realitatea devine vis și visul o altă realitate. Realitatea este așa de crudă, că întrece orice vis, sugerează autorul romanului.

Capitolul al șaptelea, Când visul se rupe, este ultimul povestit la persoana I de către narator, povestirea luând o altă turnură, și anume comentarii des- pre legionari, despre Adolf Hitler, Zelea Codreanu, Ion Antonescu, realitatea românească actuală, adică despre revoluția din 1989. Într-un final, Costea P. Duminică a scos de la piept un caiet legat cu ață subțire: Ia-l, dumneata vei ști să așterni mai bine decât am făcut-o eu. Am luptat degeaba în țara asta. M-au uitat toți!, nemulțumit de ingratitudinea societății la adresa veteranilor. Capitolul se încheie cu amarnicele notații ale autorului: Ne-am despărțit cu promisiunea că o să-i citesc caietul și o să-i aștern povestea într-o carte, dar și ca doi oameni care după atâta risipă de vorbă, se ridică în sus ca două lumânări, își îndreaptă spatele și se scutură ca de un vis rău de tot ce li s-a putut întâmpla oamenilor în acel secol al nebuniei și merg mai departe pe drumul ales de Dumnezeu.

De-abia la pagina 87 a romanului începe jurnalul, începând cu data de 4 noiembrie 1942, cu episodul despărțirii de Elenuța în gara din Buzău. Momentul relevă talentul descriptiv al naratorului care reușește să se transpună și să retrăiască cumplitul moment al despărțirii soldatului de iubita sa și de țară. Parcă și elementele naturii iau parte la ritual, trăind asemenea sentimentul înstrăinării și al nesiguranței viitoare: Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul din Răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului peronului unde ținuse să-mi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa s-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul cu ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al norocului sau al nenorocului pentru noi toți. Atunci află în ultimul moment că Elenuța este însărcinată în luna a IV-a. Mai poate auzi rămasul ei bun care sună ca o poruncă-urare de a se întoarce sănătos: Să nu cumva să faci prostia să ne lași singuri! Trenul s-a pus în mișcare, iar Elenuța nu i-a mai auzit răspunsul, care este înlocuit cu o mișcare de natură: Vântul turbat mi-a răsucit cuvintele sub roțile trenului. Pe marginea momentului de despărțire al celor doi, autorul reflectează: În viața mea nu mă analizasem cu atâtea adjective și păreri de rău, toate la un loc defineau dezamăgirea și neputința celui târât într-o istorie ce nu-i aparține.

De aici încolo, cele peste 150 de pagini ale jurnalului sunt acoperite de capitolele 9-20, adică Jurnalul de front, care debutează cu momentul debar- cării la Odessa. Acolo trebuiau înlocuite trupele române decimate, înaintând prin ploaie și prin noroi. Imaginile capătă dimensiuni apocaliptice: Înaintam în tăcere privind mereu în zare, unde se ițeau nelămurit niște copaci și poienițe. Pe marginile drumului pe care tot înaintam spre niciunde zăream hoiturile ca- ilor împușcați sau sleiți de puteri, precum și căruțe răsturnate cu roțile în sus. Ajung la locul unde fusese nimicit batalionul lor. Aici ia contactul pentru prima dată cu realitatea cruntă, moartea, prin povestea unui soldat scăpat parcă din Iad: Eu am fugit cu un camarad rănit care pe dealul acela s-a prăbușit la pământ și n-a vrut să mai înainteze. L-am cărat în spinare o bucată de timp, dar l-am auzit implorându-mă: „Lasă-mă jos. Simt că s-a sfârșit cu mine!”. L-am îngropat cum am putut trăgând tot mai mult pământ peste el, la buza unei movilițe. Am plecat cu inima neagră ca un cărbune.

După un marș istovitor, batalionul a ajuns la Perekop, aproape de bubu- iturile tunurilor, ocupând tranșeele lăsate de nemți: Soldații au primit câte un loc în pământ. Acolo urmează să vegheze, să mănânce, să doarmă și să-și omoare păduchii până la o nouă comandă. În curând vor face cunoștință cu temutele katiușe: De frică, soldaților li se făcuse greață. Unii chiar vomitau. Altora li se încrețise pielea pe ei. Observă că soldaților le lipseau mânecile la cămăși. Află că, nefiind aprovizionați cu efecte de iarnă, își rupseseră mâne- cile și le cususeră în prelungirea chiloților. Urmează alt marș de la Mariupol la Serafimovici. Ia contact și cu populația din sate, năpăstuită și nevinovată: Am întâlnit femei bătrâne umblând pe câmpuri, pe văi, pe coaste de deal, adunând porumbe, măceșe, gherghine provizii pentru iarna ce se apropia. De un tragism aparte este și povestea soldatului român care furase un gâscan de la o bătrână, care venise la comandant să-l recupereze. Fusese pălmuit de comandant. Întrebarea rămâne: „Se justifica gestul soldatului?”. Lupta pentru existență nu mai ține cont de nicio morală. Până și caii batalionului fuseseră sacrificați pentru hrană…

Urmează botezul focului descris în pagini care-l concurează pe Camil Petrescu din „Ultima noapte…” Povestirile din jurnal capătă și mai mare drama- tism cu cât acesta este redactat sub forma unei scrisori, rămase neexpediate către Elenuța: Când sovieticii au reușit să rupă frontul nostru, s-a decis: ne retragem. În timpul retragerii, artileria și avioanele inamice ne-au bombardat încontinuu. În timpul retragerii eu eram în dreptul tunului trei, iar în față se deplasa echipajul tunului doi. La un moment dat, un obuz de artilerie a căzut drept pe tunul 2. Tot echipajul a fost făcut praf… Și asta, chiar în fața mea. Am fost prima oară în fața morții. Ne-am aruncat cu toții la pământ. În timpul acestui bombardament infernal am rămas cu gura căscată și ochii holbați. M-am uitat spre colegul Otto Hussnel, căruia îi venea să râdă, dar nu putea. Vântul ne izbea drept în față, rece ca gheața, dar oamenii mei nu simțeau nimic. Toți văzuseră trupa de servanți de la tunul 2. „Domnule sublocotenent!” l-am auzit pe Otto în stânga mea, încercând să strige ceva. Îi venea să râdă, dar ținea gura încleștată. Mi s-a părut că ar fi din cauza vântului înghețat. Sau poate îi sărise o doagă?… În câteva minute ne-am pomenit cu sovieticii în spatele nostru. N-am mai avut ce face și ne-am predat. Eram unsprezece inși, servanți și observatori de tun. Eu am ridicat mâinile în sus.

În capitolul al 13-lea este prezentat al cincilea jurnal de front, datat 24 noiembrie 1942. Prizonieri se află în stepa calmucă, înaintând spre niciun- de. Notații zguduitoare: Primesc această lume pestriță, de soldați rămași ai nimănui: români, germani, italieni și mă gândesc că poate bine ar fi fost să coboare toată lumea soldățească în infern, că poate o fi mai bine pe acolo. Am băut tot paharul umilinței și al degradării, în această, iată, nici o lună de război… Și când scriu toate rândurile acestea, mă gândesc la Christos și la pătimirile lui. De aceea vreau să fiu tare și să nu plâng… Dramatică este scena când o santinelă însoțitoare a convoiului îl descalță de cizme în plină iarnă: Mergeam în coloană, când mă pomenesc cu un rus că vine direct spre mine și îmi face semn să scot cizmele din picioare: „Davai! Davai soldati. Botinki, davai, davai! – Domnule sublocotenent, dați-i cizmele, că, altminteri, nu-i de glumă cu ăștia, altfel vă împușcă!”. M-am aplecat imediat jos pe un petic de iarbă arsă și m-am descălțat. Rămas în ciorapi, am mers desculț, pe jos, vreun kilometru sau doi. Noroc cu un soldat din spatele coloanei: „Domnule sublocotenent, uitați, vă dau bocancii mei. Nu sunteți obișnuit cu tălpile goale. Eu sunt învățat cu opincile. Am o bucată de foaie de cort. O să-mi fac niște obiele ca pentru opinci””.

Au mărșăluit cam 140 de km pe jos până la primul lagăr. Pe unde au trecut, au lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge: Și nici nu aveam timp să ne rugăm. Din când în când auzeam înapoia noastră niște împușcături. Cei care nu mai puteau merge și nu mai puteau fi cărați în spate de ai noștri, ori rămâneau mult în urmă, ori erau împușcați și abandonați pe câmp ca niște leșuri pentru câini. Noaptea nu mărșăluiam. Ne supravegheau cu schimbul, lăsați în plin câmp. Acolo dormeam. La marginea drumului. Ne înveleam cu mantalele. Trebuia să ne trezim și să ne frecăm mâinile și picioarele, ca să nu degerăm. Emoționantă este scena când un câine pripășit pe lângă coloană, se bagă între doi soldați, noaptea, să-i încălzească. Opriți în gara Mihailovka, prizonierii au fost urcați în vagoane care plecau spre lagăre, spre Siberia. Au ajuns în lagărul de la Tambov.

Capitolele 13, 14, 15, 16, 17, prezintă întâmplările petrecute în lagărul de la Tambov. Eram adăpostiți în bordeie, iar ziua erau duși la munci epuizante, în special tăierea arborilor. Dimineața, la ora șase, după ce se dă deșteptarea, intrăm în sala de mese să servim ceaiul, o zeamă chioară, cu un pesmet pe cap de om. Imediat după ora opt se sună încolonarea, se face numărătoarea pe plutoane și plecăm în marș continuu, care spre gara Tambov, la șinele de fier, care la pădure, care spre carierele de piatră din spatele dealului. Eu am nimerit la pădure cu sergentul Filat. Iată-l pe sublocotenent la muncă: Nu se simțea nicio urmă de animal sau de pasăre în pădurea siberiană. Doar strigătele și durerile noastre ca niște bieți cuci. Mă uitam cum cădeau mes- tecenii sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Unora li se ordona să care pe umeri scoarțele și trunchiuri cojite de mesteceni, numai că vântul năprasnic îi trântea la pământ. În locul cailor am fost puși noi la sănii. Făceam câte 14-15 km. Există și un dram de omenie care se manifestă la doctorița lagărului, care îi proteja, cu scutiri la infirmerie, pe cei care erau deja sleiți de puteri. I se întâmplă și sublocotenentului Cos- tea P. Duminică un accident de muncă, iar doctorița își face cu sârg datoria: Doctorița sovietică se bate cu tărie pentru infirmeria ei și pentru sufletele celor trimiși la „ukreplenie”. Cred că are cel mai curat suflet din câți ruși cu funcții de supraveghere mișună pe aici. Cititorul va mai afla că între prizonieri era și un preot de prin părțile Moldovei, de pe la Huși, Vasile Necula, ale cărui sfaturi sunt hrană sufletească și balsam pentru prizonieri.

Totodată, toate întâmplările legate de șederea în lagărul de la Tambov sunt presărate cu zeci de portrete de prizonieri, fiecare cu biografia sa, dar și cu numeroase considerații de ordin religios, social, politic și economic, care vizau România acelor vremuri și a celor de azi, la fel de tulburi. Prietenia cu sergentul Filat avea să-l conducă pe sublocotenentul Costea P. Duminică spre marea și spectaculoasa evadare, spre libertate, după un plan minuțios stabilit, ca să nu cadă pradă eșecului.

Urmează drumul înapoi, extrem de riscant, de mii de kilometri, fără acte și fără bani, călăuziți doar de noroc, drum povestit de pescarul Filat din Ghindărești, de pe malul Dunării, căci, între timp, Costea P. Duminică se dusese la Domnul…

Cum îi stă bine unei cărți rotunde, romanul mai are și un Epilog, din finalul căruia cităm spusele lui Filat: Rusia e o închisoare oriunde te-ai afla, domnule! Trebuia să fii atent pe unde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu te mai desprinzi niciodată de ea.

Mă opresc aici cu prezentarea acestei cărți menite să zguduie conștiințe. Scriitorul Tudor Cicu este predestinat să-și ducă eroul și prin alte multe lagăre din Siberia. Când romanul va termina de povestit epopeea soldatului român în Războiul din Răsărit, de-abia atunci literatura română va fi gata să primească una dintre capodoperele sale, așezându-se, prin problematică și stil, alături de alte capodopere universale ale genului. Am în vedere aici pe scriitoarea tătăroaică din Kazan, Guzel Iahina, cu romanul său pe aceeași temă, a lagă- relor siberiene, „Zuleiha deschide ochii”, cu care romanul lui Tudor Cicu își va câștiga dreptul de a concura la capitolul capodopere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *