#74-75 decembrie 2022,  IMAGINE

ANA AMELIA DINCĂ ‒ Expoziția Sentimente marine

Mișcarea apei și a pământului, transformarea luminii și a eterului se între- pătrund în pictura lui Răducu Marin cu sentimentul deplinei solarități a ființei sale. Suprapunerile materiei, ritmul ei tainic se îngemănează cu treptele existențiale ale devenirii artistului, cu dimensiunea lui lăuntrică, pe care o descoperim în fiecare lucrare și în toată creația de până acum. Un plastician al culorii vivante, al contrastelor frământate de tensiuni diurne și al unor spații, unde dinamica lumii sale interioare coincide cu impulsurile lumii exterioare. Abstracționismul combinat cu expresionism este punctat de geometrismul câtorva compoziții, unde aceleași probleme de sugestie a volumului conglomeratelor cromatice resuscitează nebănuite energii. Acestea sunt tăinuite de învolburările traseelor de culoare, diseminate în variate pensulații prin care artistul obține expresivități, regăsite și în cadența liniei arcuite sau drepte, tranșant definite în scopul formulării unor registre spațiale cu profunzimi. Expresionismul abstract se caracterizează la Răducu Marin prin crearea unei imagini în care privitorul să se poată autodefini. Apar aici energia emoțională și spiritul ludic al unui coridor de trăiri îndreptat către sine și arătat nouă printr-o frecvență cromatică de mare intensitate. Emergența spre o dimensiune atemporală rămâne o constantă a picturii sale, conectată la tranziția spre alte stări ale devenirii și spre alte percepții ale cosmosului său interior. Însă pictura lui Răducu Marin nu este total antifigurativă. Abstracționismul său geometric poartă cu sine sugestia unor noi imagini de personaje, instrumente muzicale, naturi statice, inter- pretări ale formelor matematice. Gestica eliberatoare și dezinvoltă de până acum, devine controlată prin desenul care trasează conture nonfigurale. Acest discurs vizual analitic are și o fază de întoarcere spre gestualismul cromatic, prin combinarea celor două tipuri de abordare, a notelor cubiste cu reprezentările iluzorii ale nedefinitului, dominate mai mereu de culorile primare, evident, cu adnotări tonale de impact.

În această lume dezarticulată, Florian Mihăilescu întoarce obiectul către sine și se redescoperă, pictând lucruri nepalpabile, adică îngeri. Prin lucrările sale, plasticianul nu își cenzurează sentimentele față de divinitate, dimpotrivă, strigă, în văzul tuturor, prin arta sa, cât de importantă este fereas- tra spirituală, prin care privește necontenit și se purifică. Lăsând la vedere substratul credinței și al libertății pe care o are sub aura protectoare a unei forțe supranaturale, invocând-o recurent și sub diferite forme, raportul cu această modalitate de cunoaștere nu este doar unul transcendental, ci este unul care se desfășoară și pe orizontală. Lumea de aici, cu bucuriile ei, este evocată în peisaje și portrete, fiind trecută în registrul abordărilor cotidiene, a stărilor de beatitudine și a neliniștilor despre rostul comunicării sale cu substraturile existenței spirituale. Iubirea îl face pe Florian Mihăilescu să aibă o abordare interogativă când este vorba de subsumarea vizuală a unui simbol creștin și să devină mai liber, când abordarea sa se referă la o atitudine benefică față de aproapele său. Spirit religios, dar și artist care atrage atenția prin viziunea caracteristică, încărcată de plasticitate și de interpretări de mare finețe în ceea ce privește stilul personal, artistul preia dintr-un areal arhetipal, semnul ori forma, pe care le transformă cu demnitatea celui experimentat. Portretele îngerilor, cu aerul lor romantic, sunt purtătoarele unor stări umane, ei lene- vind cu ochii închiși sau privind intens, pătrunzător, ființa noastră nemântuită și bănuitoare. Acestea articulează chipurile soției, Liliana, tratate în aceeași armonie de ansamblu, cu aceeași atenție pentru personalitatea ei blândă și benefică. Indiferent dacă pictează îngeri somnoroși ori ziditori, figuri de copii sau de oameni maturi, Florian Mihăilescu caută să regăsească în starea personajelor sale, liniștea, pe care dorește să o transmită printr-un expresiv traseu al pensulațiilor curbe, încărcate de rafinate tonuri, surprinzând, prin acestea, esența lucrurilor ca totalitate. Peisajul sau elemente ale vegetației, care completează uneori compozițiile, sunt analizate tot prin prisma unei trăiri spirituale. Și încremenirea, și dinamica universului, dar și paradisul terestru sunt văzute ca structuri ale sufletului, fiind aduse la numitorul comun al unei entități perfectibile.

Alexandru Paraschiv. Create pentru spiritele vii, care doresc să des- copere, alegând profunda simplitate de configurare a unor concepte despre viață, sculpturile lui Alexandru Paraschiv au monumentalitatea lor conținută, venită din siguranța expresiei plastice și noblețea rară a materialelor, a căror polisare finală se transformă în mângâiere. Folosindu-se de arhetipul cuplului primordial și de simboluri ale genezei noastre, de păreri asupra sufletului fragil al omului, artistul păstrează nezdruncinate valorile existențiale, dar și valențele sculpturii, pe care le esențializează prin menținerea echilibrului compozițional, a expresiei statice, susținute de rotunjimi și planuri structurale, concepute în limitele câtorva axe, din care se detașează paralelipipedul, triunghiul, trunchiul de piramidă. O sinteză deplină a unor însemne configurate într-un limbaj vi- zual de o mare acuratețe, aceste volume reprezintă o lume purificată, căreia artistul îi surprinde poeticul. Fără detalii prea multe, sculpturile se apropie de un ermetism vizând recurența unor însemne la care omul nu a renunțat. Sim- bolurile sunt abstracte, iar amănuntele eliptice sugerează obiectivul prin care noi putem să privim, dar nu putem să descifrăm până la capăt drumul care duce la armonia totală a gândirii artistului. Abordate cu grija unui stoician, cu acuratețea stării de epură și cu note de implicare ale unor geometrii ușor de remarcat, volumele lui Alexandru Paraschiv construiesc un univers de mare expresivitate, prin care dorește să ne amintească cât de perfectă poate fi lumea noastră contradictorie. Elementele vizuale, subsumate prin repere culturale, prin rapelul la concepte care statornicesc frumusețea formei și o gândire de sinteză, au o cursivitate calibrată pe norme compoziționale subsumate de sculptor conform amprentei sale estetice. Conviețuind mental cu materialele pe care le însuflețește, atemporale prin alcătuirea lor, Alexandru Paraschiv dă sens existenței sale diurne, reinventându-și mereu discursul plastic și făcând marmura să devină imponderabilă, piatra să-și păstreze dimensiunea cosmică și metalul să se transforme într-o scriitură spațială.

Nicu Dumitrescu se joacă cu o linie metalică rigidă, căreia îi păstrează masculinitatea, uneori modelând acest traseu vizual și alăturându-l sticlei, care prin frumusețea ei, aparține feminității. Cele două fațete ale acestei abordări au la bază simbolistica biblică și stările generate de raportul aces- teia cu statutul de ființă spirituală a plasticianului, având privirea ațintită spre arhetipuri, pe care le tratează într-un limbaj vizual caracteristic. Liniatura suspendată de artist cunoaște dispuneri simple, verticale sau orizontale, ori inducții tensionale prin alăturări de trasee și geometrii calculate, definite în compoziții de sinteză, ce transmit un mesaj al armoniei dintre om și divinitate. În acest context, discursul lui Nicu Dumitrescu se află sub semnul timpului, o parte din plastica sa putând fi așezată sub zodia zbuciumată a mării, pe care o liniștește prin formele eliptice și imponderabile, așezate cuminți în creuzetul deplinei expresivități. La un moment dat, un laitmotiv al volumelor sale este „Pilda năvodului”, inspirată din Matei, capitolul 13: 47-49, în care se spune că „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni.” Ciclul de forme care își au originea în aceste rânduri sunt concepute ca niște axe care evocă frământarea lumii, discordanța ei în raport cu binele necesar, sugerând nevoia omului de a fi fără de păcat și de a se reîntoarce la credința creștină. În relație cu aceste idei sunt și lucrările cu pești, pe care Nicu Dumitrescu le grafiază din ductul unor linii, sintetizând la maximum formele aplatizate și golite de substanță fizică, motiv pentru care acestea par a fi niște desene spațiale, completate uneori cu sticlă transparentă și luminoasă, venind în întâmpinarea metalului, care schematizează și descrie. Supuse transcendenței, compozițiile lui Nicu Dumitrescu sunt dominate de forma triunghiului, un reflex aristotelic al celor cinci elemente fundamentale, dar și de semnul crucii. Tratate vizual sub forma unor însemne, diferențiate din punct de vedere al configurării, acestea completează mesajul spiritual în plină derulare.

Constantin Grigoruță. Pictura în acrilic, acuarela și fotografia digitală fac parte din preocupările creatoare ale lui Constantin Grigoruță, un artist interesat atât de principiile de școală, cu ajutorul cărora își exprimă bucuria de a reda în manieră personală experiența despre frumos, cât și de avangardistele posibilități ale computerului. De aceea, arta sa este un cumul al elementelor pe care îl completează cu dimensiunea unei contemporaneități pe care o trăiește. Actul său artistic are un parcurs firesc și pornește de la implicarea figurativului interpretat, filtrat prin principiile moderne de stilizare ale motivului pictural, devenit de-a lungul anilor, din formă, idee, expresie abstractă, impresie emoțională. Astfel, impresia de zbatere a unei aripi sau de învolburare a apei, vin din zona marină sau dunăreană, repunând în discuție inepuizabila sursă de inspirație a acestor spații, redate de Constantin Grigoruță cu atenția pe care o oferă unei divinități protectoare. Implicit, pictura sa impune un câmp discursiv atașat atât de domeniul cromatologiei, cât și de impactul pe care orizontul concret al lumii imediate îi dezvăluie într-o profundă conștientizare a tensiunilor materiei. Culori cu ajutorul cărora este surprinsă clipa trecătoare, efemeritatea unui gest direct, ajung pe pânză sub forma unor irumperi tonale, a unor contraste armonizate prin alăturări neașteptate. Dacă intenția artistică din pictură presupune o mai mare libertate de exprimare, această atitudine denotă aceeași bucurie de redescoperire a lumii și atunci când abordează acuarela, însă nonfiguralul este eliminat aici în favoarea sugestiei și a recunoașterii subiectului dătător de mesaj. Transparențele și diluțiile, fuziunea și concentra- rea cromatică vin să susțină desenul sigur, îmbrăcat în degradeuri și nuanțe delicate, în contururile cărora descoperim case arhaice, arhitecturi vechi ori peisaje pitorești cu bărci. Cadrele citadine și rurale sunt surprinse de aproape, lăsând să se întrezărească în depărtare perspective de poveste, admirabil susținute din punct de vedere compozițional. Uneori artistul este mai atent cu detaliile, alteori din câteva trăsături ale pensulei înmuiate în culoare, obține cu ușurință un efect estetic de mare expresivitate. Arealul vizual, care vine spre plastician, cu o complexă gamă de forme implicând trăiri, se regăsește și în pasiunea pentru fotografia digitală, unde Constantin Grigoruță este interesat de atitudinea oamenilor obișnuiți cărora le surprinde unicitatea, intervenind și prin utilizarea altor tehnici aplicate peste imaginea inițială.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *