#74-75 decembrie 2022,  Stări de spirit,  TEXT

GHEORGHE FILIP ‒ Vinovatul

Încercați să vi-l imaginați pe autorul căruia tocmai i-a apărut o carte. „Chinurile” creației (cineva zicea că acestea sunt, de fapt, o bucurie), căutarea înfrigurată a unei edituri (cu bani n-ar fi o problemă decât pentru bietul autor), așteptarea și, după o „vecie” de emoții, surâzătoarea zi a apariției. S-ar zice că toate au luat sfârșit: chinuri, așteptări, emoții…

Dar, orice sfârșit deschide drumul unui nou început. Fiindcă apar imediat alte emoții. Cartea, care nu e un scop în sine, trebuie să se înfățișeze lumii, să-i ducă „vestea” pe care o poartă (atunci când o poartă), să o determine să gândească la rostul lucrurilor, al vieții, să-l încredințeze pe cel care o deschide că nici „chinurile”, nici emoțiile nu au fost în zadar.

Cum astăzi circulă extrem de puțin și pe arii restrânse, uneori autorul încearcă el să facă ce nu mai poate face cartea. Își ia „desaga” la spinare și, însoțit de reumatisme ori de alte beteșuguri, pornește pe drumurile patriei, cu dese popasuri pe la reviste ori prin alte locuri spre care îl mână speranțele. Face eforturi să se arate volubil, prietenos, simpatic, isteț.. Câteodată izbutește și adună fericit câteva cronici și niște laude virtuale: minunat, superb etc.

Cel care are rețineri, după ce că nu e nici plimbăreț și nici vorbăreț și mai are și tot felul de sfioșenii, se străduiește și el cum poate să suplinească aceste „lacune” și apelează la un fel de ultimă soluție: trimite cartea unor reviste. Și încep din nou alte așteptări, alte emoții. Și nu vine de nicăieri nici un semn. E ca și cum S.O.S.-ul lui plutește în derivă pe apele oceanului, fără să stârnească nici măcar interesul vreunei umbre de rechin.

Și bietul autor, strivit de așteptări, emoții și dezamăgiri se întreabă cutremurat cine ar putea fi vinovat pentru acest dezinteres ucigător. Chiar așa, cine o fi fiind vinovatul?

Păi, unul ar putea fi cititorul, care nu mai vrea să audă de ceea ce se numea cândva „cea mai de folos zăbavă”. Dar, mai are el lniștea necesară pentru o astfel de zăbavă?

A ieșit dintr-o lume în care lucrurile erau așezate cu forța, înțepenite și care reteza cu cinism aripa gândului și a acțiunii. Dar, într-o astfel de lume „cetitul” era ca o revanșă, ca o evadare, pentru că găseai, adesea printre rânduri, și lucrurile care te dureau și pe care le gândeai și tu, dar și imaginea altor lumi după care tânjea sărmanul tău suflet.

Astăzi „cetitul” nu mai răspunde întrebării soresciene Unde fugim de- acasă? Pentru că poți fugi oriunde, pentru că spre deosebire de carte, tu poți circula nestingherit. Dar, îi mai stă capul eventualului cititor la „zăbava” aceea folositoare? Cum să-i mai stea, când s-a trezit într-o lume, care încă bâjbâie în statornicirea unor reguli, a unor principii, în căutarea unui drum, care să nu se înfunde în decizii insuficient gândite, în erori, care să nu se bifurce, care să nu se lase îndemnat ori ispitit de încrucișări, să nu se piardă la răspântii.

Și cum să mai „zăbovești”, când au dispărut opreliști, când se ivesc atâtea oportunități, când în jurul tău se fac averi fabuloase…? Tu ești mai prost? Te oprește cineva să te arunci și tu în vâltoare? Mai ales că te poți apuca de orice, de afaceri, de politică, de lucruri care până atunci nici prin minte nu ți-au trecut. Or astea cer timp, râvnă, o permanentă mișcare. Și în maratonul ăsta, mai are sens să te gândești la suflet?

Sufletul, cu sensibilitățile și delicatețea pe care le presupune, devine în acest caz o frână, o povară, un balast pe care te grăbești să-l arunci peste bord. Fiindcă altfel te încurcă, îți creează incertitudini, remușcări, insomnii de care, sigur, n-ai nevoie.

Și te întrebi: mai folosește zăbava aceea la ceva? Nu cumva ea se adresează tocmai acelui „balast” de care vrei să scapi pentru a izbândi?

Și mai e ceva. Într-o astfel de lume mai există liniștea necesară? Am văzut odată un tablou, care – culmea! – era prins pe peretele unui hol al unui (fost) Comitet județean de partid. Un iepure aricit, speriat, în mijlocul unui cerc amenințător de guri de lup. Niște boturi căscate, cu colți lungi. Tabloul era sugestiv pentru omul lumii de-atunci. Dar, nu cumva și-a păstrat semnificațiile?

Posibilul „zăbovitor” de astăzi e înconjurat și el de primejdii de tot felul, care stârnesc neliniști, temeri, frică pentru ziua de azi, spaime pentru ziua de mâine, care îl țin într-o continuă stare de alertă, de încordare, de nesiguranță, de derută, care îi clatină viața și i-o lasă la discreția hazardului. Asemenea nefericitului iepure, și el e pândit din toate părțile de guri flămânde. Valuri de Covid, variola maimuței, „clopoțeii” holerei, războiul cu monstruozitățile lui, neiertătorul robor, galopanta inflație, prețurile cuprinse de un „arivism” necruțător, perspectiva frigului și a întunericului, spectrul foamei… Unde și cum să mai fugi?

Bietul autor își lasă capul în palme și îi cere în șoaptă iertare cititorului. Nu, nu el e vinovat. Și totuși…

Să fie vinovată școala că, în căutarea unor formule salvatoare atât de des schimbate (fiecare ministru cu reforma lui) uită să-l apropie pe „școler” de ză- bava aceea? Să fie de vină telefoanele, tabletele…? Să fie de vină politicienii? Dar ei, sărmanii, cu câte au pe cap, se mai gândesc la binefacerile lecturii?

Și parcă într-o clipă de inspirație, degetul se îndreaptă cu fermitate: vinovată e critica literară! Păi n-ar trebui să fie criticul un cerber, care stă la poarta intrării în lume? Nu el este cel care citește totul și cerne, și discerne și desparte valoarea de nonvaloare și îi spune după aceea cititorului: iată, prietene, ce cărți merită citite?

Dar, criticul nu e și el om? N-are și el cunoștințele, simpatiile, prietenii și prietenii prietenilor lui? Nu umblă uneori și el cu „flori deșerte”?

Dar, și aici e un ce. Apare un întunearec de cărți. Se scrie și se publică foarte mult fără nici un criteriu, fără nici o selecție, așa încât cartea nu mai e privită prin prisma menirii ei, ci e văzută ca o marfă oarecare. Și în fața aces- tei avalanșe, ce să facă bietul critic? Nu-i ajunge o viață ca să citească și să cântărească tot. Și-atunci, ca să scape de corvoada asta la care ar trebui să îl înhame profesia, scrie ușurat că a primit „kilograme de hârtie” și sub linia dea- supra căreia sunt îngrămădite toate cărțile dă verdictul: se scrie foarte prost!

Excedați de atâta „maculatură”, nici criticii nu pot fi învinuiți. Deși, în felul ăsta e ca și cum le-ar spune celor, care s-ar mai lăsa ispitiți de fosta-folositoare zăbavă: nu mai citiți, nu vă mai pierdeți vremea cu prostii!

Și dacă cititorul nu, școala nu, criticul nu, atunci cine este, totuși, vinovat? Fiindcă un vinovat trebuie să fie.

Și îngândurat, mâhnit, autorul se așază la masa lui și cu perdelele lăsate, ca să-l despartă de lumea de-afară, începe să scrie. Ceva ca o tălmăcire a lumii în care trăiește, ca o descifrare a înțelesurilor și deodată, ca electrocutat, se oprește. Nu cumva vinovățiile nu ar trebui căutate dincolo de el? Nu cumva el este singurul și adevăratul vinovat? Pentru că el creează toată această problemă. El „dă de lucru” și cititorilor și criticii literare. El adaugă neliniștilor existente încă una. El e cel care pretinde… Cu ce drept? De ce atentează el la timpul și preocupările celorlalți?

N-ar trebui să lase lumea în pace? Îi aduce el ceva în plus? O face mai bună, mai iertătoare, mai frumoasă? Și pentru ce să facă din carte miza vieții lui? De ce să repete el truda lui Sisif, să urce „bolovanul” în vârful muntelui și să se trezească de fiecare dată la poale pentru a o lua de la început? N-ar fi mai profitabil să își croiască drum în afaceri, în politică, să strângă avere, să se răsfețe prin locurile exotice, luxoase…? „Ieși afară, copile… și râde la soare”, nu mai sta închis în cămăruța ta cu chinuitoarele foi în față… Pentru ce scrii? Pentru cine scrii?

Și ca și cum un glas lăuntric i-ar răspunde la aceste întrebări, scriitorul își mai face o cafea și se așază din nou la masă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *